De ce plătim ca să fim triști? Filme precum „Hachiko” din 2009 sau „Titanic” din 1997 ne fac să plângem. Nu este un paradox, ci o chimie a creierului. Acesta...
De ce plătim ca să fim triști? Filme precum „Hachiko” din 2009 sau „Titanic” din 1997 ne fac să plângem. Nu este un paradox, ci o chimie a creierului. Acesta caută eliberarea emoțională prin reacții complexe. Dopamina și oxitocina sunt implicate. Neurocercetătorul Paul Zak, care studiază „hormonul încrederii”, a demonstrat că scenele triste, precum cele din filmul din 1999 „The Green Mile”, cresc nivelul de oxitocină. Acest „hormon al îmbrățișării” sporește empatia, iar dopamina oferă apoi o recompensă. Creierul percepe empatia pentru durerea celuilalt ca pe un antrenament important. Faptul că vede suferința, precum cea a lui Jack Dawson în apele înghețate ale Atlanticului, determină creierul să elibereze oxitocină. Acest lucru întărește empatia și conexiunea, iar ameliorarea ulterioară declanșează o creștere a nivelului de dopamină, recompensându-ne. Acesta nu este masochism, ci un mecanism evolutiv. Empatizarea cu durerea celorlalți întărește legăturile sociale, pregătindu-ne pentru stresul din viața reală. Un studiu din 2012, publicat în revista „Emotion” de la Universitatea din Ohio, a constatat că poveștile triste au crescut altruismul participanților. Așadar, când te uiți la serialul „The Notebook” din 2004 și plângi, corpul tău produce un „cocktail” de oxitocină și dopamină. Acest lucru te face nu doar trist, ci mai empatic, mai puternic și mai uman. Nu te rușina să te uiți la povești triste; este bine pentru tine!
Select how you want to watch this video
